Ţi-aduci aminte de copilărie?
Când alergai cu picioarele goale, prin praful încins, vara. Când nu-ţi stăteau picioruşele cât era ziua de lungă. Când lumea ţi se părea un imens parc de distracţii.
Copacii erau locul preferat de joacă, iar fructele necoapte constituiau principala gustare dintre mese. Somnul te biruia în câteva minute după ce te aşezai în pat, dar niciodată nu puteai dormi la prânz, când soarele dogoritor te chema afară.
Băltoacele, rezultate în urma unei ploi toride, erau adevărate ştranduri, iar pisicile şi câinii unii dintre cei mai doriţi companioni de joacă.
Ţi-aduci aminte?
Cum sa nu iti aduci aminte… alea sunt unele dintre cele mai bune amintiri ale copilariei…
ce n-as da sa pot fi iar copil si totul sa se rezume la ce descrii tu..
Cum sa nu-mi aduc aminte si cum sa nu-mi doresc sa retraiesc momentele alea?… :)
Eu şi acum, la 19 ani mai fac asta. Vara umblu prin curte în picioarele goale, iar când plouă torenţial (tot vara) ies şi dansez prin ploaie. E un senzaţie extraordinară la care nu trebuie să renunţi niciodată :)
@Roscata, @Andera Y: fetelor cred ce vremuri eee
@lif:si eu as fi disponibil sa dau orice pentru copilarie
@Gabriela: bravo, asa sa ramai intreaga viata
Ce vremuri :P Mie îmi plăcea, când eram la țară, în vacanță, să merg cu picioarele prin pământ după ce ploua, adică prin mocirla aia :)) Ce distracție era :)) Bine, atunci era altceva, acum n-aș mai avea același curaj.
@Roxana: ma sa stii ca nici eu nu prea mai am acelasi curaj, asta dovedeste ca, cu cat inaintam in viata, ne pierdem curajul
awwwww…….mi-ai adus aminte de copilarie….si mi s-a facut dor de bunici….. Postarea ta m-a facut sa ma simt mai bine dupa o zi super shitty…thnx :)
@loredana: asta nu poate decat sa ma bucure domnita :)
Pingback: Mehr Licht ! « schtiel
port destul de des conversatii de genul “mai stii cand eram mici si….”
Nu doar ca-mi amintesc dar mi s-a facut dor.
Copilaria mea n-a fost deloc asa (si ca sa fie clar pentru toata lumea cand a fost respectiva copilarie, sunt nascuta in martie ’84) si nu regret asta, chiar daca nu pot spune ca am avut o copilarie de care sa-mi amintesc cu foarte mare placere. Cu foarte mare placere imi amintesc de liceu si de unele perioade din facultate.
Alergat? Nu. Pentru ca am fost mereu jalnica la capitolul asta. Daca incercam sa alerg, inevitabil toata lumea ajungea sa fac misto de cat de inceata eram. Cu picioarele goale? Niciodata. Sunt o creatura extrem de urbana. In copac nu prea ajungeam decat cand mergeam la bunicii din partea mamei (singura pereche de bunici de la tara, parintii tatalui stateau chiar in centrul Brailei – probabil cunosti zona de langa primarie, pe unde se coboara pe faleza pe la arteziane). Fructe necoapte n-am mancat niciodata. Plus ca n-am fost niciodata cu gustarile dintre mese. De iesit afara ieseam foarte rar… pentru ca nu prea aveam ce face afara.
De obicei stateam in casa, citeam, imi imaginam alt curs al actiunii decat cel din carte, faceam acrobatii pe spatarul si bratele canapelelor si fotoliilor, pe marginea dulapului din bucatarie, pe spatarul unui scaun din bucatarie, pe saltelele de la paturi (bineinteles, erau toate numai arcuri iesite afara de la tumbele mele), ma jucam cu trenuletele si alte jucarii, incercam hainele mamei, desenam personaje din carti asa cum mi le imaginam eu, decupam figurinele (mama era disperata ca gasea peste tot decupaje de-ale mele), lucram probleme suplimentare la mate (mereu mi-a placut la nebunie matematica), de prin clasa a patra am descoperit si Cartoon Network.
@TED: si eu, cred ca asta este un lucru bun
@zoly: cred ca tuturor ne este dor de copilarie, cum ar putea sa nu-ti fie dor?
@Ana: da cunosc zona, si cu toate ca nu ai avut o copilarie ca a mea, ai avut copilaria ta de care ti-ai adus cu drag aminte